Motorul meu celebru de căutare, presiunea atmosferică, flotabilitatea unui pop-up, oxigenul din sânge, toate astea într-o supă cu miros de pește. Știu că pe unii îi scoate din pepeni stilul meu de-a scrie, de asta insist! Logic.
Au opțiunea cu delete4ever și totuși, insistă să mă citească, deși susțin că e inutil, că bat câmpii și nu le place. Cu restul domniilor voastre, cu mare respect, aș face un rămășag. Aș zice că, după ce veți citi ceea ce urmează, veți rămâne cu ceva. Așa că, o să mă străduiesc întru-totul. Ca să nu încep cu motorul, aka motorul de căutare, îl las la urmă…
Bun. Presiunea atmosferică.
Deasupra noastră avem aer. Aerul are în componență o mulțime de elemente chimice, care-i conferă greutate. Această greutate ne apasă sau, dacă vreți, ne „lipește” cu picioarele de pământ. Altfel, eu unul, aș zbura în permanență. Da’ gata, fără glume, serios de acum… Cu cât urci mai sus pe un munte, ai mai puțin aer deasupra ta (aerul se rarefiază), iar presiunea, logic, scade.
Ca să vorbești de variații de presiune, ai nevoie de un reper, de un etalon. Perfect, să căutăm unul. La nivelul mării, forța cu care aerul apasă pe orice, este de 14,7 kg/cm². Deci, pe un pătrățel cu latura de 1 cm, dispus imaginar pe capul nostru, suportăm toata viața 14,7 kg. Imens! Dar e ceva normal, suntem făcuți pentru asta. Hopa, uite și etalonul, această valoare pentru „presiunea atmosferică normală”, cunoscută ca 1atm, adică o ATMOSFERĂ. Nu o să intru în capcana unităților de măsură, vă scutesc și pe dumneavoastră. Am senzația că, atunci când se plictisesc, fizicienii mai inventează o unitate de măsură pentru presiune. Sunt mai numeroase decât tipurile de riguri la crap. Parol! Știți că glumesc, nu mă pot abține.
Presiunea atmosferică e influențată de mulți factori și de exemplu, la nivelul mării, oscilează normal între 0.94 atm și 1.03 atm, diferența dintre valori 0,14 atm. Valori excepționale înregistrate, 0,9 atm într-un taifun japonez și 1.069 atm, undeva, cândva, prin Siberia, diferența dintre ele fiind de 0,168 atm. Mă interesează cazul cel mai defavorabil, așa că am insistat și am găsit că, prin anii 1600, s-a măsurat și înregistrat cea mai mică presiune, de 0,84 atm și la fel, cea mai mare, în Siberia, prin anii 1800 de 1,07 atm. Diferența, 0,23 atm. Ăsta e ecartul maxim găsit, vorbim despre nivelul mării, pe Everest aerul fiind rarefiat, presiunea atmosferică e de doar 0.35 atm. O să revin și la asta.
Peștii, spre deosebire de noi, suportă nu doar presiunea aerului de deasupra lor, ci și presiunea coloanei de apă. Presiunea creată de fiecare coloană de apă de un metru, este de 1,4 kg/cm², adică 0,1 atm. Deci, la 1 m adâncime, presiunea suportată de pești e de 1,1 atm (aer+apă, ambele-s deasupra), iar la 10 m adâncime, o presiune de fix 2 atm.
Nu vă dă, deja, cu virgulă?
Am citit că peștelui nu-i place variația de presiune atmosferică. Peștele e șmecher.
Dacă crește presiunea, se ridică spre suprafață, iar dacă scade, coboară spre adânc.
Urcă și coboară, astfel încât suma celor 2 presiuni să fie constantă.
Acum, să ne amintim de cazul nostru cel mai devavorabil și să considerăm că, pe loc, atingem cea mai mică presiune înregistrată vreodată și apoi, brusc, sare la maximul înregistrat. Evident, un procent foarte mare din omenire ar rămâne cu sechele grave și restul… ar scăpa de ele definitiv🙃. Noroc că nu e posibil. Peștii? Pe pești îi doare fix la bască, scuzați expresia.
Avem o diferență de 0.23 atm maximă posibilă, de care știința zice că scapă urcând fix 2,3 m în coloana de apă. Asta fac toată ziua, când atacă cărăbuși. Problema e că, diferența între extreme e, uzual, de maxim 0,14 atm. Deci, peștele nostru rezolvă rapid problema, urcând sau coborând 1,4 m. O să ziceți că urcăm și noi la munte sau coborâm în depresiuni, să compensăm. Am calculat și asta, să vă liniștesc. Dacă ar scădea brusc presiunea cu 0,23 atm, ar trebui să urcăm cam 2500 m, plecând de la 0 m, nivelul mării. Adică, Măria sa, peștele, o rezolvă cu 2.3 m, iar noi, cu 2.5 km. Direct, nu are cum să-l influențeze (indirect, prin nivelul de oxigen, poate, dar și aici stă mai bine ca omul, o să vorbesc și despre asta, ulterior).
Se zice că, dacă crește presiunea, nivelul de oxigen scade și în apă și în aer, metabolismul peștilor e influențat, resultatul fiind ”astăzi canci pești”.
Păi… am prins pești de am rupt, pe presiuni ridicate, chiar în creștere. De ce? Bătea vântul și oxigena el apa. Direct, presiunea atmosferică are o pondere destul de mică în influențarea decisivă a comportamentului crapului, asta în comparație cu temperatura apei, viteza vântului, evoluția vremii și câte și mai câte…
Și încă o pastilă. Asta e pentru profesioniștii care echilibrează momeala critică în borcan și pe urmă pescuiesc la crap, în apă de 5 m. Păi, în borcan, o apasă 1 atm și la 5 m, o apasă 1.5 atm.
Deci, eroare de 50%. Adică, critica e mai lipită de fund ca o piuliță. Numai critică nu mai e, cu 5 m de apă deasupra. Dacă în cauză ar fi vorba de o echilibrare corectă cu spumă, sigur mai trebuie ceva spumă în plus, posibil chiar +50%. Până la 1m adâncime, 10% eroare e tolerabil. Sau?
Și încă o paranteză… Pop-up-ul dumneavoastră se poate transforma, în funcție de temperatură la aceeași adâncime, din pop-up, vara, în momeală de fund, iarna. O să vă lăudați că aveți un pop-up demențial, când defapt prindea-ti cu ceva lipit de fund. Știu cazuri pe bune!
Densitatea apei e influențată de temperatura ei, de aici o grămadă de belele. Pentru pești, evident nu ca cele legate de presiunea atmosferică.
Sa vedem problema oxigenării sângelui: LA OM Aerul inspirat, ajunge prin intermediul căilor aeriene în plămâni, până la nivelul alveolelor pulmonare, unde sângele preia oxigenul și-l leagă de hemoglobină, rezultând oxihemoglobina, adică forma de transport a sângelui oxigenat spre toate celulele organismului. LA PEȘTE Înoată contra curentului, ca să-i intre apă în branhii, care, în linii mari, nu sunt altceva decât o rețea complexă de vase de sânge, care prin difuzie extrag O² din apă și lucrează asemănător cu alveolele pulmonare umane. Branhiile au o mulțime de filamente alcătuite din molecule de proteine. Filamentele sunt împânzite de mii de vase de sânge minuscule, mult mai multe decât cele prezente în plămânii umani, asta asigurând o suprafață mult mai mare prin care oxigenul poate fi absorbit. Branhiile sunt mult mai eficiente decât plămânii, când vine vorba de extragerea oxigenului din apă. Peștii pot respira, cu greu întra-adevăr, în afara mediului acvatic, adică în aer, dar eu unul, nu am de gând să respir sub apă. Peștii consumă mai puțină energie decât mamiferele, deci au nevoie de mai puțin oxigen ca să supraviețuiască.
Cam ajunge. E destul de clar că suntem mai sensibili și la capitolul oxigen, în comparație cu peștii. Se numește evoluție. Din ce-mi amintesc, peștii au peste 400 de milioane de ani de evoluție pe Terra, nici nu vreau să-mi amintesc cât avem noi, de minim 200 de ori mai puțin, sigur. Să caut în motorul meu celebru de căutare, nu mai am nervi. Mai bine mă întorc în bibliotecă, asta deoarece imi aduc aminte ce rezultate-mi afișa în urmă cu o decadă și jumătate și cât rahat mă pune să înghit acum. Parol. Chiar știu să caut…
P.S. Nu cred că mi-a scapat ceva neverificat din mai multe surse. M-am documentat în multe alte privințe, cum ar fi solubilitatea mică a oxigenului în apă. Sau problema mare a piscicultorilor, când concentrația oxigenului în apă scade sub pragul admisibil de 4mg/l (sau cât o fi, în funcție de specie). Asta, în special la temperaturi mari și/sau în cazul dezvoltării exponențiale a unor tipuri de alge care consumă oxigenul. Și multe altele. Acest articol îl dedic celor care doar apasă „like” când cineva vine cu un contraargument la ce spun. Dar ei tac mâlc și citesc, ca și acum, tot. Vă mulțumesc tuturor pentru apreciere.
Autor: Stelian Badiu 1 ianuarie 2023
